Nu a apărut încă 🙂 . Pentru că simt să îți ofer ceva care chiar să fie PENTRU TINE. Deși nu te știu, probabil. Dar în experiența mea de viață am trăit eu însămi și am fost martoră la multe povești. Unele frumoase, altele foarte frumoase. Chiar dacă și pe ici, pe acolo dureroase. Și am ales să strâng într-o carte toate acestea. Într-o primă carte 🙂 . Pentru că dragostea mea pentru Oameni, pentru scris, pentru Viață… știu că mă va însoți mult timp. Tot timpul.

Fiecare subcapitol din carte va avea și o lecție. Hai să-i spunem „pastilă de ceva” 🙂 . Ceva-ul însemnând tehnici de coaching, de NLP, de Silva, de dezvoltare personală în tot felul de forme.

Adică, mai întâi îți spun „povestea”. Care are ca și titul ceva ce am auzit. Fie că mi s-a spus mie personal, altora sau pur și simplu mi-a rămas ca pasaj dintr-o carte, un citat, o scena de film… orice aspect cu care am rezonat și din care eu sau alții am învățat ceva.

Apoi, urmează și „pastila de ceva” 🙂 . Care te pune la treabă 🙂 . Dacă vrei și dacă simți. Pentru că doar citind și plăcându-ți… nu va fi suficient. Dacă vrei ca viața ta să fie un pic mai altfel, ai nevoie și de acțiune. Alegerea îți aparține. Eu te iubesc oricum. Și îți dăruiesc. Necondiționat.

***

„Barbații sunt și vor rămâne întotdeauna vânători.” (dilemă)

Știu vorba asta veche de mică. De la mama. Am auzit-o în multe contexte și multe vremuri din viața mea. Și întotdeauna am gândit pe dos.

Am întâlnit-o de curand și într-un text al marelui blogger Radu F. Constantinescu. Și sunt mulți și multe altele care așa gândesc cu convingere.

Nu, nu-i contrazic. Nu am nici un drept să fac asta. Dar am dreptul să cred și să văd lucrurile în felul meu. Iar eu le văd așa: bărbații sunt vânători atunci când nu au încredere în ei. Atunci când au nevoie de o pradă prinsă pentru a-și demonstra că sunt. Puternici, importanți, Bărbați. Atunci când au nevoie să se valorizeze prin prada prinsă. Și asta nu înseamnă decât EGO.

Iar iubirea și EGO-ul sunt două lucruri total distincte. Total opuse. Care nu pot coexista.

Draga mea Femeie, atunci când ești pradă, trofeu de vânătoare, nu ești iubită. Nu ești în sufletul lui. Ești doar un mijloc prin care el îsi demonstrează puterea, virilitatea, masculinitatea.

Dacă te-a agățat doar ca să te aibă, indiferent că este pentru o noapte, o săptămână sau o lună, nu mai visa la tâmpenii. Lasă poveștile cu prinți și prințese. Trezește-te. Nu vei fi niciodată în sufletul unui astfel de bărbat. Oricât de frumoasă, deșteaptă sau abilă ești tu.

Pentru că el nu trăiește în iubire. El trăiește în EGO. Și când va considera că prada prinsă deja, adică tu, nu mai este suficientă ca să-i demonstreze lui si „haitei” lui că este Bărbat, va pleca din nou la vânătoare.

Un bărbat treaz, care trăiește prin sufletul lui, nu este și nu va mai fi niciodată vânător. El știe despre el și chiar dacă are momentele lui de îndoială, nu va căuta să-și demonstreze nici lui și nici altora prin vânătoare. Sau cel puțin nu o va face cu tine sau prin tine.

Am ajuns la toate aceste concluzii după ce am trăit o viață alături de un vânător. Nu unul care vâna femei ca să-și demonstreze. Ci unul care vâna „prostia” și „urâțenia” altora. Pentru ca să-și demonstreze lui însuși contrariul. Ca el este altfel decat ei.

Dragul meu Bărbat, dacă simţi încă să fii vânător, fii. Dar nu aşa vei ajunge să te simţi mai sigur şi mai stăpân pe masculinitatea, virilitatea şi puterea ta. Toate acestea ţi le demonstrezi abia atunci când încă mai poţi vâna, dupa ani şi ani de relaţie, aceeaşi Femeie – aceeaşi pradă. Pentru că dacă ea ştie să fie Femeie, ştie încă şi cum să te facă să o simţi o pradă dorită.

Şi pe de altă parte, dacă tot vrei iar şi iar să fii vânătorul care îşi demonstrează masculinitatea vânând, maturizează-te! Depăşeşte statutul de vânător. Vino şi stai lângă femeia ta. Fă-o să se simtă în siguranţă alături de tine. Fă-o să simtă că are pe cine să se bazeze. Ieşi din pesteră.

Pe vremea în care trăiam prin peşteri, bărbatul era doar cel care aducea mâncarea. Vânătorul care vâna. Astăzi lucrurile stau altfel. Şi femeia aduce mâncare. Evoluţia a adus şi femeii şi bărbatului alte roluri.

Aşa că, dragul meu Bărbat, învaţă despre tine. Depăşeşte-ţi rolul arhetipal şi fii mai mult decât un vânător care are nevoie de pradă după pradă pentru a-şi confirma bărbăţia.

Pastila de coaching

  • Gândeşte-te la rolul tău de Femeie sau de Bărbat. Apoi ia o coală şi pune sus titlu: „Rolul meu de Femeie/Bărbat”.
  • Şi începe să scrii cele mai importante aspecte ale acestui rol din punctul tău de vedere.

***De exemplu, pentru mine personal, ca Femeie, acestea sunt: îngrijire, atenţie, sensibilitate, vulnerabilitate, feminitate, curăţenie, frumuseţe, tandreţe, bunătate, iubire, autocunoaştere etc.

Pune-le într-o ordine aleatoare, aşa cum îţi vin în minte.

  • Apoi, ierarhizează-le în funcţie de cât de importante sunt pentru tine.
  • Imaginează-ţi acum că rolul tău de Femeie/Bărbat sunt asemeni unui ogor, iar fiecare dintre aceste aspecte este o bucată din ogor pe care vrei să plantezi ceva. Ceva diferit pe fiecare.

În agricultură, fiecare plantă se plantează şi se îngrijeşte diferit pentru a avea roade. Asta ai şi tu de făcut.

  • Ce faci pentru feminitatea ta? Ce faci pentru bunătatea ta? Sau pentru autocunoaştere?
  • Şi tot aşa. Ia-le pe rând şi analizează ce trebuie să faci zilnic sau săptămânal pentru a întreţine acele aspecte.

Pentru că atunci când uităm să avem grijă de noi, de ceea ce ne defineşte, ne caracterizează… ne pierdem din esenţă şi din autenticitate.

***

„Camera de panică”

Ai văzut filmul? Este ceva mai vechi, cu Jodie Foster în rol principal. Și este despre o femeie și fetita ei care se retrag într-o „cameră de panică” când se întâmplă ceva neașteptat și neplăcut (puțin spus, de fapt).

Ca și concept, această temă se referă la ce facem atunci când ni se întâmplă ceva ce ne dă peste cap „viața”. Nu trebuie să fie ceva cu adevărat dramatic, ci ceva care „ne scoate de pe linie”, în care nu ne simțim confortabil. Uite, cum este chiar și o relație toxică ce ne face să nu mai fim noi înșine … „imperfecte, libere și fericite”. Ce facem atunci? Unde ne retragem ca să ne „lingem rănile” și să ne reconectăm la noi înșine? Sau să revenim la „starea de bază”, cum îmi place mie să spun. Adică la acea stare de confort, de „mi-e bine”.

„Camera de panică” este ca un fel de “spațiu”, însă nu neapărat fizic, ci mai degrabă spiritual sau afectiv, așa cum alege și percepe fiecare. Este acel “spațiu” în care ne retragem în acele „momente” și în care reușim să ne întoarcem la starea de confort.

“Camera de panică” poate să însemne o activitate preferată, poate să însemne un mod propriu de reconectare cu noi înșine, gen meditație sau solitudine, poate să însemne o discuție cu o prietenă bună sau cu un terapeut, poate să fie o evadare departe de lume (o vacanță de una singură 🙂 ), poate fi o reflecție profundă asupra ta sau poate doar o melodie, un duș, o baie fierbinte, un dans nebun, un joc haios cu un copilaș… poate să însemne multe și aproape orice. Și asta pentru că este al fiecăreia, propriu și personal, exact așa cum simte 🙂

Uite, ca de obicei, eu am să îți fac o confesiune. „Camera mea de panică” preferată este scrisul. Când nu mi-e bine, aleg să scriu. Să scriu pe o temă care mă inspiră. Sau să scriu despre ceea ce simt. Și aceasta este chiar o terapie în sine. Pentru că atunci când scrii, dai frâu liber gândurilor. Sapi în tine. Lași să iasă ceea ce nu îți face bine. Mergi adânc și afli care este cauza stării tale. Cauza aceea, profundă.

Poți încerca asta cu scrisul, dacă te inspiră. Și ca să îți fie mai ușor, poți începe cu tehnica „five why”. Adică pur și simplu, plecând de la ceea ce simți sau gândești, întreabă-te de 5 ori consecutiv „de ce?” și răspunde clar și concret la fiecare întrebare.

Uite un exemplu:

– Mă simt deprimată…

– De ce?

– Pentru că nu știu dacă voi ajunge să îmi îndeplinesc visul.

– De ce?

– Pentru că nu știu dacă merit.

– De ce?

– Pentru că unii oameni mi-au spus că nu sunt suficient de bună.

– De ce?

– Pentru că nu le-am îndeplinit așteptările.

– De ce?

– Pentru că m-au presat tot timpul.

Aceasta este rădăcina stării respective. De fapt, la nivel subconstient, starea de deprimare și neîncrederea referitoare la îndeplinirea visului pornește de la propria presiune pe care ne-o punem uneori pe noi înșine. Atenție, este doar un exemplu. Adică este mai mult decât posibil ca tu să ajungi la cu totul altă rădăcină a problemei.

Ideea este, însă, aceeași: atunci când nu ți-e bine, caută-ți propria „cameră de panică”. Și dacă nu este scrisul, poate fi cu totul altceva. La mine mai funcționează și altele. În funcție de ce îmi vine pur și simplu să fac. Uneori meditez, alteori fac self-coaching, alteori îmi pun muzică antrenantă și dansez. Sau deschid youtube și caut filmulețe haioase cu câini sau pisici sau bebeluși.

Unele dintre aceste metode din „camera mea de panică” sunt și vindecatoare sau ajutătoare, după cum deja ți-ai dat seama. Adică mediația, self-coaching-ul, „five why”, scrisul duc undeva. Descoperi ceva și poți să te apuci să dregi. Celelalte metode enumerate sunt mai mult de echilibrare a stării. Ele nu te ajută să și înțelegi ceva despre starea ta, dar te ajută să ieși din mocirla emoțională și să cauți apoi rezolvarea problemei tale. Ambele variante funcționează. Depinde doar de tine ce îți vine să alegi. Sau care îți este mai potrivită.

Și ca să fiu sinceră până la capăt, mai sunt și momente în care zău că nu îmi vine să fac nimic. Dar absolut nimic. Decât pur și simplu să stau acolo, în mocirla emoțională. Prietena mea dragă are o „vorbă dulce” pentru momentele astea. Ea le zice „masturbare cu durere” :).

Știi ce? E firesc și asta. Nu totul trebuie imediat dres, frecat, curățat și pus pe umeraș. Dacă nu-ți vine decât să stai acolo, stai. Dă-ți voie să fii și așa. Ești tot tu. Cu emoțiile tale. Acceptă-le. Sunt parte din tine. Nu te descriu în totalitate și nici nu ești doar atât. Lasă vinovăția, ce-o să zică alții, nu se face asta și alte baliverne. Mai bine dă-ți voie să fii și așa și amintește-ți doar că… întotdeauna curcubeul apare după furtună. Nu din tam-nesam, în mijlocul unei zile cu soare. Deci, să plouă, să bată vântul, să dea cu fulgere și tunete… că ce curcubeu frumos o să fie după asta! 🙂

Pe scurt și în rezumat, reține atât: cu cât mai curând îți vei amenaja propria ta „cameră de panică”, cu atât mai mult îți vei da liber la fericire și la starea de bine 🙂

***

„Cere 10 din 10!”

Care sunt lucrurile la care visezi? Nu mă refer la cele materiale. Ci la cele profunde, pe care ți le dorești pentru a te simți împlinit?

Poate vrei un salariu mai mare? Un loc de muncă mai puțin stresant? O casă? O mașină? Sau o altă mașina mai bună/mare/puternică? O familie? Un copil? Încă un copil 🙂 ? Un partener/parteneră care să te iubească așa cum îți dorești? Să scrii o carte? Să faci un film? Să devii un cineva important? Să călătorești?

Oricare dintre acestea și multe altele ar fi și oricate ar fi… știi ce? Le poți avea oricând. Da, serios vorbesc. Le poți avea. Nu într-o zi sau două, evident. Dar îți spun cert și fără nici o îndoială că le poți avea. Pentru că nu este nimic nefiresc în a le avea. Nimic inuman. Nimic imposibil. Chiar dacă astăzi abia îți duci traiul sau chiar dacă ai vreun handicap. Și caută numai câteva minute pe google să vezi câte cazuri miraculoase vei găsi. Adevărate, nu doar marketing ieftin.

Uite, am să îți dau eu exemple simple și de care sigur ai și auzit: Henry Ford? Steve Jobs? Bill Gates? Mark Zuckerberg? Barack Obama? Angelina Jolie? Sau chiar tânăra noastră Halep?

Nici ei nu le-au avut. Și pentru ei au fost cândva vise. Diferența o fac doar două lucruri: au crezut în visele lor și au acționat. Fără să se întrebe dacă merită sau nu. Și chiar dacă din când în când poate că s-au întrebat și asta… a fost doar așa, un gând repede alungat. Și au mers mai departe.

În esență, de fapt, despre asta este vorba. Când vrei ceva, fă-o cu toată inima și mintea. Alungă orice gând care conține cuvântul ăsta: MERIT.

E un cuvânt pe care, din păcate, l-ai învățat de mic. Îți amintești când ți se tot spunea că trebuie să înveți ca să meriți? Premiul întâi? Să ți se cumpere ceva? Apoi, de-a lungul copilăriei, adolescenței, tinereții și chiar și vârstei adulte, ai tot auzit părinți, profesori, îndrumători, colegi, prieteni sau alți “oameni mari” spunându-ți despre a merita? Sau condiționându-te în fel și chip cu “merit”?

Să te întreb de câte ori te-ai auzit pe tine însuți spunându-ți “merit” sau “nu merit” una, alta? Inutil. Crede-mă, indiferent ce vârstă ai, deja ți-ai spus-o de prea multe ori. Și chiar nu meriți asta 🙂 – evident, glumesc.

Eu nu mai cred în “merit”. Am crezut cândva. Acum îl văd pe “merit” ca o limitare. Nu meriți nici un lucru și nu meriți nici un sentiment, trăire, emoție, împlinire, orice. Nu meriți nimic. Și aici nu glumesc deloc.

“Merit” este ca un fel de unitate de măsură. Așa ai învățat. Și așa te comporți. Să te măsori tot timpul ca să vezi dacă (scuzați cacofonia) corespunzi. Pui unitatea de măsură ca să vezi dacă ai ajuns atâta de „departe” sau de „mare” sau de „deștept” sau de „bogat” ca să “meriți” câte ceva: un salariu anume, o casă, o mașină și tot felul de lucruri.

Iar cel mai nociv este “meritul de iubire”. Sau apreciere. Sau respect. Pui unitatea de măsură și concluzionezi: “nu merit eu o asemenea fată!”. Sau “nu merit ca să mă iubească ea!”. Ei, na, pe bune???

Și n-am să zic acum nici “ba meriți!” pentru că nu există așa-ceva. Vrei, îți dorești real și autentic ceva, faci tot ceea ce ține de tine, acționezi, bagi și ceva efort (mai mic, mai mare, după caz J) și gata! Ai! Căci nu-i vorba despre nici un merit. E vorba doar despre vreau, pot, fac și am. Sau sunt. Atât. Restul e balast. Autolimitare. Autoîngrădire. A ta. Învățată de la alții. Devenită tipar de comprtament.

Dumnezeu nu ne iubește pentru că merităm. Ne iubește și punct.

Copilul tău nu te iubește pentru că meriți. Te iubește și punct.

Asta ai de învățat, de fapt. Să te iubești și punct. Fără nici un merit. Când vei ști să o faci, real, autentic, vei elimina pe “merit” din orice. Vei fi și vei avea. Punct. Nu meriți nimic.

Hai să îți mai dau un exemplu scurt. Când dăruiești ceva, nu o faci pentru un merit. Dacă este merit, atunci nu mai este dar, ci pur și simplu judecată. Ai pus unitatea de măsură și ai comparat. Nu ai dăruit.

Iar în filozofia mea de viață, iubirea este în primul rând, dăruire. Mai întâi a ta, ca om. Ca suflet și ca spirit. Apoi, a unor sentimente, trăiri, chiar și lucruri uneori. Dar fără merit. Fără unități de măsură.

Copilului îi dai viață nu pentru că merită, ci pentru că este. Îl alăptezi nu pentru că merită, ci pentru că așa este firesc. Îl îngrijești nu pentru că merită, ci pentru că așa este firesc. Îi cumperi haine nu pentru că merita, ci pentru că așa este firesc.

Și atunci, când crește… de ce să-I condiționezi cu “merit”? Care este logica? Dacă vrei să obții ceva de la copilul tău, nu-l condiționa cu valoarea lui ca ființă și mai ales nu cu iubirea ta. Uită de regula asta. Pentru totdeauna.

Și uită de regula asta mai întâi pentru tine. Cere. 10 din 10. Și ți se va da. Evident, nu va pica din cer. Dacă tu stai comod pe fotoliu ca să-ți vină… uită de așa ceva!

Trimite-n Univers dorința ta. De 10! Adică nu te limita să ceri o căsuță mică, pricăjită, doar să fie-a ta. Cere o casă. Mare. Spațioasă. Cât să îți fie bine-n ea. Și treci la muncă.

Henry Ford nu a visat să facă o mașină mică, pricăjită. Și nici Steve Jobs nu a visat o firmuliță mică, de câteva zeci de mii de dolari. Angelina Jolie nu a visat să joace în filme de duzină. Iar Halep n-a visat să fie doar campioană națională.

Ei, cu toții și mulți alții care sunt deja sus sau gata-gata să ajungă acolo… au cerut 10 din 10! Ți-o amintești pe Nadia? A primit primul 10. Câtă muncă a fost pentru 10? Multă! L-ar mai fi obținut dacă în loc să se antreneze, ar fi stat să se-ntrebe „merit eu”???

Cere. 10 din 10. Și fă să se întâmple.

***

„Life sucks. And then you die.”

Asta e vorba unei prietene dragi. Foarte dragi. Dar nu neapărat că așa crede. Sau că se conduce-n viață după așa ceva. A auzit-o și i s-a părut funny. Și-i place, pur și simplu, așa.

Am spus, în gând, de multe ori „life sucks”. Și știu că probabil vor mai fi momente în care să am tendința de a o spune. Poate nu chiar așa, poate cu alte cuvinte. Dar esența rămâne.

Și mai cred ca și tu ai spus-o de multe ori în mintea ta. Poate că uneori ai spus-o cu năduf, cu furie și frustrare. Iar altă dată ai spus-o cu o resemnare crudă. Nu mai contează cum. Important rămâne doar ce urmează după acel „life sucks”.

Uite, în vorba prietenei mele… e mult adevăr și multă profunzime. „And then you die” este, de fapt, despre faptul că oricum ar fi, viața trece. Urâtă sau frumoasă, cu zâmbete sau cu lacrimi, mai mult urâtă sau mai mult frumoasă, mai mult cu zâmbete sau mai mult cu lacrimi… oricum ar fi, viașa tot trece. Invariabilă certitudine.

„And then you die” este și despre faptul că, dacă tu alegi să vezi viața așa („sucks”) ea va trece mai repede. Nu în percepția ta. Ci în fapte concrete. Adică, orice moment de „life sucks” este un tsunami de emoții negative. Care te consumă. Care te macină pe dinauntru. Care te îmbolnăvește. La propriu.

Nu știu cât de multe știi tu despre boli și mai ales despre cancer. Eu am ceva studii în medicină și am înțeles de-a lungul timpului multe. Iar de când practic coachingul și învăț despre Noua Medicină Germană, am convingerea, pe pielea mea chiar, că nu trupul se îmbolnăvește mai întâi, ci sufletul. Și spiritul tău. Ele sufera înainte ca trupul tău să somatizeze.

Când am început să studiez și să îmi fac certificarea de Power Coach (coaching pentru minte, trup și suflet), am aflat de Candance Pert care spune în cartea sa, „Moleculele emoției” așa: „Singura sursă de hrană a creierului este glucoza, care este direcționată către creier de sânge. Fluxul sângelui este regularizat îndeaproape de peptide emoționale ce semnalează receptorii din pereții vaselor de sânge să se contracte sau dilate, influențând astfel atât cantitatea cât și viteza cu care sângele circulă prin aceștia de la un moment la altul…dacă  emoțiile noastre sunt blocate din cauza negării, reprimării sau a unei traume, fluxul sângelui se poate îngusta cronic, privând cortexul frontal și alte organe de hrana vitală. Acest fapt vă poate face să vă simțiți debusolat, mai puțin alert, limitând vigilența dumneavoastră în a lua decizii ce vă pot schimba fiziologia sau comportamentul. Ca urmare, vă puteți bloca – incapabil de a răspunde prompt mediului din jur, repetând vechile tipare de comportament.”

Apoi am aflat de Bruce Lipton care explica în „Biologia credinței” cum 95-99% din comportamentele noastre sunt determinate de subconștient și doar restul de 1-5% de conștient. Și aceasta deoarece subconștientul operează cu 20.000.000 de stimuli pe secundă, în timp ce conștientul operează doar cu 40 de stimuli pe secundă.

Atât gândurile pozitive, cât și cele negative au un efect foarte puternic asupra funcționalității întregii noastre ființe. Doar că, gândurile pozitive, pentru a avea un efect benefic, trebuie să fie în armonie cu programarea subconștientă. Și aceasta este puterea coachingului și a altor abordări care lucrează direct cu subconștientul: ele sunt metode de a deschide ușa subconștientului și de a face ceva schimbări pe acolo 🙂 . Adică de a identifica ce gânduri negative ne subminează și de a le înlocui cu credințe pozitive despre noi înșine.

Deci, chiar dacă la nivel conștient tu vrei să crezi că „life sucks” nu este adevărat, dacă mintea ta subconștienta crede asta, nu are nici un efect abordarea ta conștientă pozitivă. Ia întreabă-te, uite, chiar acum: „Life sucks?” și vezi ce simți. Dar fii cât se poate de sincer cu tine. Și dacă-ți vine să zici că „uneori da”… atunci înseamnă că această credință negativă este în subconștientul tău. Și nu doar „uneori”. Adevărul este că doar „uneori” ești conștient de asta. În rest, nu ești conștient, dar această credință te influențează în ceea ce faci, zici, simți, ești. Și știu că nu îți place și acum ai tendința să mă contrazici. Să îmi aduci argumente din succesele tale.

„Life sucks” nu înseamnă că nu poți să ai și succese. Dimpotrivă. Succesele tale sunt exact momentele în care ai uitat de asta. Că se poate și așa ceva. Și sunt acele momente în care ai crezut cu adevărat în tine. În care ai lăsat ca prin ușa deschisă a subconștientului să treacă și frumusețea din tine. Divinul din tine. Iubirea din tine. Pentru tine.

„Life sucks” înseamnă emoție negativă. Și auto-sabotare. Blocarea genialității tale. Adică a puterii infinite din tine de a avea o viață minunată. Cu toții avem puterea asta. Doar că nu ne dăm crezare, deși ne-ar plăcea. Ne lăsăm iar și iar sub influența a ceea ce am învățat. De prin viață. Și ne ascundem în „life sucks”. Sau, mă rog, ne-o spunem sub alte forme: ce grea e viața, ce complicată, ce țară de c…, ce sistem corupt, de ce eu?, sunt un prost/fraier/idiot și multe altele asemenea. Gânduri negative. Manipulatoare. Pe care poți oricând să le schimbi. Să le transformi. Să le aduci în favoarea ta. Ca să îți fie ție mai bine în viața ta.

Ce să faci. Pastila de coaching.

1. Respiră. Relaxează-te. Lasă orice gând deoparte. Inspiră profund cât numeri până la 5. Și expiră profund tot cât numeri până la 5. Repetă asta timp de un minut. Ce se întâmplă când faci asta? Îți aduci oxigen în creier. Îți aduci liniște. Te detașezi. Îți dai voie să funcționezi mai plenar.

2. Apoi întreabă-te:

– Care este cea mai mare frică a mea care mă face să cred (uneori) că „life sucks”?

– Cum mă influențează această frică?

– Ce sentimente și emoții îmi induce această frică?

3. Și acum vine momentul cel mai important:

– Ce învăț din menținerea acestei frici? Cu ce îmi folosește? Cum mă face să fiu? Să acționez?

Știi, cu toții avem lucruri care nu ne plac la noi. Puncte slabe, comportamente care nu ne fac bine, frici, îndoieli etc. Deși nu ne plac, ne-am obișnuit cu ele. Pe sistemul „rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Adică, într-un fel sau altul, ele ne și folosesc la ceva. De exemplu, dacă știu că nu am încredere în mine, deși nu îmi place, păstrez inconștient asta la mine pentru că mă face să fiu determinat, să fac mai mult decât se așteaptă de la mine, să manifest seriozitate, loialitate, să încerc să fiu demn de încrederea celorlalți, să îmi iasă totul bine etc. De ce? Pentru că, de fapt, comportându-mă așa, obțin mai multă încredere în mine.

Deci, ce înveți din menținerea acestei frici? Răspunde-ți sincer. Pentru că acum ai deschis ușa subconștientului. Și fiindcă ai deschis-o, după ce ai înțeles ce îți aduce menținerea fricii, hai să pui în locul ei altceva.

4. Răspunde la asta: Ce te-ar ajuta să depășești această frică? Ce calități, ce valori din tine ai putea să folosești ca să îți depășești frica?

De exemplu, iubirea de sine. Și cum anume te-ar ajuta? Atunci când te iubești, te respecți, ai încredere și esti sigur. Amintește-ți de un moment frumos. De o reușită a ta. Când ai avut toate astea pentru tine: respect, încredere, siguranță. Cum te-ai simțit? Ce ai simțit la ceilalți care te-au văzut așa? Deci: ai puterea și capacitatea să fii așa. Doar trebuie să îți amintești și să faci efortul de a redeveni așa.

Și mai amintește-ți că Dumnezeu te iubește așa cum ești. În fiecare clipă. A nu te iubi tu pe tine, a te îndoi, critica, judeca pe tine… este ca și cum ai spune că Dumnezeu nu are dreptate 😦 .

5. Și acum formulează un nou gând pozitiv despre tine. Imaginează-ți că ești undeva în viitor și deja nu mai simți acea frică. Ce ai gândi pozitiv atunci despre tine? Spune asta clar și repetă. Notează și repetă. Zilnic. Dimineața și seara. Și ori de câte ori vrei și simți. Pentru că așa plantezi în subconștient ceva pozitiv. Și chiar dacă la început nu crezi, repetând constant, subconștientul tău va înmagazina. Până când vei începe chiar să te comporți așa.

6. Și mai mult. Și mai important. Găsește acțiuni concrete pe care să le faci în baza noului gând pozitiv despre tine. Acțiuni constante. Diferite de ceea ce făceai până acum. Fără acțiune, gândul rămâne doar gând. Nu are putere suficientă. Degeaba emiți gândul acela dacă faci lucrurile la fel. Cum spunea și Einstein despre nebunie: „Să faci același lucru și să te aștepți la rezultate diferite”. Nu se poate. Nu așa funcționăm. Fără acțiune conformă cu gândul, nu se schimbă nimic.

***

„Cine te crezi tu, fată? L’ombelico del mondo?”

Prima perspectivă

Mai întâi am să vă spun o istorioară cu una dintre prietenele mele de suflet. Vorbeam cu ea acum mulți ani despre cât de vinovată mă simt eu de una, de alta. Și cum îmi era mie teamă să iau o decizie importantă din viața mea pentru că mă voi simți și mai vinovată. Iar pe parcursul discuției îi explicam că tot acest sentiment de vinovăție cred eu că vine tocmai din nesiguranță, din faptul că mă văd așa. Mică și fragilă, nesigură de mine și de deciziile mele…

Și atunci prietena mea dragă mă întreabă:

– Dar cine te crezi tu, fată? L’ombelico del mondo?

– Cum adică? Întreb eu mirată… tocmai ce argumentasem cu nesiguranța și micimea mea!

– Păi cine crezi tu că ești? Crezi că toată lumea asta se învârte în jurul tău așa, precum Pământul în jurul Soarelui?

Fac ochii mari și încerc să înțeleg. Nu îmi trecuse niciodată o astfel de perspectivă prin minte…

– Crezi că dacă tu zici sau faci cutare, toată lumea este influențataă brusc și irevocabil de faptele sau cuvintele tale? Adică noi, ceilalți, nu avem și noi câțiva neuroni? Nu avem și noi un dram de rațiune? Prin care filtrăm?

Hmmm… interesantă perspectivă! Nu-mi trecuse niciodată așa ceva prin cap. Dar are logică. Și nu este deloc o contrazicere.

Pornind de la ceea ce credeam eu despre mine, adică de la neîncrederea și nesiguranța mea, modalitatea de compensare pe care mintea mea a găsit-o era tocmai aceea de a-mi da valoare prin credința că pot influența pe alții.

Mintea mea zicea: uite, ceea ce spui sau faci tu, poate influența pe ceilalți, deci este important, deci tu ești importantă, deci tu ai valoare. Ce truc ieftin încerca mintea mea să-mi vândă!!! Și culmea este că acest truc chiar ține! Pentru ca se pliază exact pe nevoia de valorizare.

Gata cu trucurile! Mai ușor, că m-am prins! – i-am spus minții mele 🙂 .

A doua perspectivă

„Cât este vina mea și cât este vina ei? Sau a lui? Și cine a greșit?”

Contează? Face vreo diferență? Schimbă cele deja întâmplate? Schimbă trecutul? Nu, nu schimbă nimic din ce a fost. Dar schimbă ce este și ce va fi. Și nu schimbă în bine.

Ți-e greu să accepți. Da, mi-a fost și mie. Și încă îmi mai este. Încă mai simt un nod în gât când mă surprind spunând “eu sunt vinovată”. Și nu simt nodul ăsta în gât din cauza poverii vinovăției, ci din cauză că atunci conștientizez cât de puternic a fost înrădăcinat patternul ăsta al vinovăției și învinovățirii.

Și am două argumente. Unul este legat de RESPONSABILITATE. Celălalt de EGO.

Unu (valabil preponderent pentru bărbați, dar nu numai): când vine vorba despre vinovăție, vorbește lipsa de asumare. Fuga de responsabilitate. “Nu sunt eu vinovat” sau “Nu este doar vina mea”. Te simți mai bine și mai liniștit când spui asta. Pentru că, firesc, arunci responsabilitatea celuilalt. Sau o împarți cu el. Apoi mai și continui cu procente. Și îți pierzi timp și fericire tot calculând cine și unde și cât a greșit.

Cu ce schimbă “a cui este vina”? Mai ales când nu este (doar) a ta? A, da, vei dormi mai bine la noapte. Sau vei fi în stare de o erecție mai bună 🙂 . Sau de un orgasm nemimat 🙂 . Pentru că nu este vina ta. Și te simți iar curat și puternic și (cică) nu ți-e atinsă capacitatea de a fi responsabil.

Lasă minciunile. Nu față de celălalt, ci față de tine. Viața nu este despre a găsi vinovați, ci a găsi soluții la ceea ce s-a întâmplat și nu a fost bine. Viața nu este despre a contabiliza greșeli, ci despre a le conștientiza, a le accepta sau înțelege și a nu le repeta. Habar nu ai câte greșeli ai făcut deja și câte vei mai face. Vei afla, oricum, prea târziu. Adică atunci când vei fi judecat pentru ele. Acolo, Sus, unde cineva te iubește așa cum ești, indiferent de greșeli.

Doi (valabil preponderent pentru femei, dar nu numai): te învinovățești pentru ce spui, pentru ce faci, pentru ce nu faci, pentru ieri și pentru mâine, pentru unul și pentru altul… de parcă tu ai fi centrul a tot și a toate!

Hei, ia du-te și uită-te în oglindă. Trezește-te. Nu ești tu “l’ombelico del mondo” care face Pământul să se învârtă și Soarele să răsară! Dacă tu ai spus sau ai făcut sau n-ai făcut nu-știu-ce, nu înseamnă că vorbele, acțiunile sau inacțiunile tale au schimbat axa Pământului. Nu înseamnă că ai influențat oamenii să fie sau să facă dincolo de propria lor voință și liber arbitru.

Lasă atâta EGO. Ia-ți apreciere și recunoaștere din tine, din ceea ce ești, nu din cum (ai impresia că) influențezi oamenii. Conștientizează că este doar un act de putere.

De ce crezi că Dumnezeu ți-a dat liber arbitru? Pentru că te respectă ca individualitate și te iubește. Știi că puterea Lui este nemărginită, nu? Crezi că nu ar fi putut să ne facă niște marionete la buna Lui dispoziție sau plăcere? Evident că poate asta oricând. Dar atunci Dumnezeu n-ar mai fi ceea ce este. N-ar mai fi Iubire. Ar fi putere.

De asta tot susțin eu, după propriile mele principii de viață, că IUBIRE ≠ EGO. Nu au cum să coexiste. Atunci când este EGO, nu mai este iubire. Pentru că este puterea unuia versus puterea celuilalt. Mai citește o dată paragraful anterior.

Deci: atunci când te surprinzi că te tot învinovățești de diverse și nu poți dormi noaptea de atâtea gânduri, amintește-ți de Dumnezeu și de iubire. Și că nu ești tu “l’ombelico del mondo” care miscă planeta. Ca și tine, orice altă ființă umană are propriul liber arbitru.

Orice ai spus, ai făcut sau nu ai făcut, a fost decizia ta. Iar o altă persoană a filtrat prin propria personalitate și voință dacă alege să te creadă sau nu. Evident, cu respectarea condiției esențiale a eticii și moralei. Adică, dacă i-ai respectat drepturile și libertatea.

OM FRUMOS, asumă-ți responsabilitatea și acceptă liberul arbitru al celuilalt. Trăiește în iubire, nu prin putere. Și caută soluții, nu vinovați.

***

Povestea mândrului tăietor de lemne

Se spune că undeva la munte, într-un sat, se organiza din când în când un concurs de tăiat lemne. Și de fiecare dată în ultimii ani era câstigat de „mândrul tăietor de lemne”.

Într-una din zile, un flăcău din sat vine și cere să se organizeze concursul că el este sigur că îl va întrece pe „mândrul tăietor de lemne”. Zis și facut. Începe concursul, flăcăul începe și taie cu sete, fără să se oprească nici o secundă. În acest timp, „mândrul tăietor de lemne” mai tăia, mai lua o pauză, mai mânca, mai bea ceva, apoi tăia iar. Flăcăul își spunea în sinea lui că sigur va câștiga.

La finalul concursului, cine credeți că avea mai multe lemne tăiate? Evident, „mândrul tăietor de lemne”. Surprins și supărat, flăcăul se duce și-l întreabă:

– „Mândrule tăietor de lemne” spune-mi și mie cum ai făcut de ai tăiat mai multe lemne când eu am muncit fără să mă opresc o secundă, iar tu ai făcut pauze și să mănânci și să bei?

– Ei, dragul meu flăcău, așa este. Tu ai tăiat continuu, iar eu mi-am luat pauze. Ceea ce, însă, nu ai văzut tu este că în pauze eu îmi ascuteam și lama toporului 🙂 .

Pastila de coaching

De unde și vorba: „pauzele dese, cheia marilor succese” 🙂 . Evident, exagerez. Însă, ceea ce spune povestea asta este cam așa: degeaba iei pauze dacă nu te relaxezi pe bune. Adică, degeaba îți iei și mănânci în fața laptopului la birou. Îți faci mult mai mult rău. Nicidecum bine. Nici nu te relaxezi, nici nu te rupi de activitate, nici nu simți plăcerea de a mânca și îți mai și dezvolți un obicei nesănătos de a mânca așa. Nu îți aduce nici un beneficiu.

Dacă te simți obosit la serviciu, dacă simți că nu găsești o soluție pentru ceva anume… în loc să stai pe scaun și să te stresezi, mai bine ieși 10 minute afară. Afară de tot, adică în aer liber. Plimbă-te și respiră. Inspiră adânc și expiră adânc. Conștientizează-ți respirațiile și mișcările corpului. Rupe-te de tot și de toate. 10 minute nu cade compania fără tine. Nici măcar dacă este a ta.

Sau, dacă afară nu este posibil (fie vremea, fie alte proceduri stupide 😦 ), măcar ieși din birou și mișcă-te. Atât cât poți. Sau/și deschide fereastra și respiră. Detașat de tot și toate.

Este pur biologic ceea ce îți spun eu. Neuronii obosiți nu mai functionează dacă te stresezi și mai mult. O gură de aer îți stimulează corpul și mintea pentru că îți oxigenezi creierul. Și ieși puțin în afara ta. Când ești acolo, în problemă, încrâncenat și dezamăgit că nu-ți iese, este greu să vezi soluțiile. Când ești puțin în afară, îți vin mai rapid ideile.

Cu alte cuvinte, ceea ce îți spun eu să faci este exact esența poveștii „mândrului tăietor de lemne”: dacă tot îți iei o pauză, ascute-ți și lama toporului :).

***

“Nu îți voi permite niciodată să renunți la libertatea ta.”

Punct.

A făcut ochii mari. Și l-a privit din adâncul sufletului până în adâncul sufletului. Nu-i spusese nimeni așa ceva. Mai auzise asemănător. Dar acum era altfel.

Era acolo adevărul ăsta. Acolo, dincolo de ochii sau vocea lui. Și un pic, câteva secunde s-a speriat.

“Libertatea mea?” – era semnul de-ntrebare. Care a venit peste ea și a speriat-o.

Ce știi tu despre libertatea mea?”

“Și cum adică nu-mi permiți???” – se răscula chiar în acea secundă libertatea ei? Era ca și cum se privea în oglindă și, de fapt, se minuna de ea. Oglinda pe care el i-o pusese fix în față. Să se vadă cât este de frumoasă.

Nimic de neînțeles. Firesc. Când se văzu în toată splendoarea sa, libertatea nu știu cum să se simtă. Rățușca cea urâtă era urâtă doar pentru că, de fapt, era o minunată lebădă. Dar abia când va fi să fi crescut suficient de mult, va fi și să înțeleagă asta. Și tocmai ce se întampla.

Cu ochii încă mari, privind din sufletul ei către sufletul lui…

“Libertatea mea…” – erau punctele de suspensie. Se completau încet-încet, ca un puzzle “de oameni mari”, cu sute de piese. Fiecare piesă venea și se așeza perfect în imaginea lebedei minunate.

“Libertatea mea!” – bucurie simplă și firească. Într-un semn de exclamație. Ochi care nu mai vroiau să clipească. Ca să nu se despartă nici măcar o milisecundă de imaginea din puzzle. Din puzzle-ul din oglindă. Din oglinda din ochii lui. Din ochii de suflet.

Și tot la fel de firesc a venit “Libertatea mea”. Punct.

Imprumutase punctul lui. Ba nu. Îl învățase. Minunata lebădă.

Happy end? Nici gând. Happy – da. End? – abia era începutul. Începutul poveștii ce nu se va termina decât atunci când va fi întreagă povestea. Nu scrisă, ci trăită. Și dăruită ție. Și tuturor oamenilor minunați din ea.

Pastila de coaching

  1. Ia o gură de apă. Închide ochii și respiră profund, din diafragmă. Relaxează-te.
  2. Întreabă-te pe tine cât de liberă te simți. Acum, în chiar acest moment. Și dă-ți un răspuns cât poți tu de sincer. (poți încerca în procente, de la 1 la 100%, dacă ți-e dificil să aproximezi altfel)
  3. Și apoi, argumentează-l. Adică povestește-ti ție despre ce înseamnă răspunsul pe care ți l-ai dat. Lasă-te să îți curgă toate, dar absolut toate gândurile despre acest subiect. Până simți că nu mai ai nimic de spus. Ideal ar fi să îți și notezi câte ceva despre asta.
  4. Vrei să te simți mai liberă? Să fii mai liberă? Perfect! Detaliază iar despre asta. Ce înseamnă? Spune-ți tot ce simți să spui.
  5. Apoi, gândește-te la cel mai mare obstacol care te ține departe de acea libertate pe care ți-o dorești. Care este acel obstacol? Este unul emoțional (temeri, frici)? Este unul mental (gânduri, convingeri negative, prejudecăți)? Este unul spiritual (iubirea față de tine și/sau față de Dumnezeu)? Sau unul fizic (timp, spațiu)?
  6. Ce te sperie cu privire la acest obstacol?
  7. Ce înveți din păstrarea acestui obstacol? La ce îți foloseste?
  8. Cum s-ar schimba viața ta nemaiavând acest obstacol?
  9. Formulează un nou gând pozitiv despre tine, cea care ești atât de liberă pe cât îți dorești. Și repetă acest gând cat de des poti.
  10. Și acționeaza conform acestui nou gând. Fă altceva. Fă ceva diferit. În baza noului tău gând, în baza noii tale convingeri.

***

Anunțuri